Noapte Buna punct net

[am pus si inregistrarea audio a textului, realizata de mine, pentru cei care prefera sa auda textul de mai jos]

Este un apus de soare pe malul oceanului Atlantic. Linia de contopire a apei cu plaja se confundă, făcând totul să pară un întreg insolvent cufundat în negură. Parcă valurile oceanului prelungesc marea până în orizontul plat al sezlongurilor din paie. Se vede difuz fumul venit de la pipele bătrânilor ce îşi contemplează viaţa. Se leagănă pe balansoarele lor scârţâinde şi fumează din pipe scoţând o pâclă de fum din tutunul ce pocneşte la fiecare respiratie. Aerul plin de sare le înfundă nările şi îi face să se întrebe ce e mai rău? Pâcla sau efervescenţa sării?

Aşa e pe malurile stâncoase ale Portugaliei. Oamenii sunt melancolici şi îmbătaţi de splendoarea peisajului, care îi urneşte şi îi face să uite de monotonia vieţilor citadine.

Totul devine mai frapant cu cât ne apropiem de oraşul Golful Încântător, aşa cum l-au denumit fenicienii cândva. Azi îl numim Lisabona. Este un oraş misterios, învăluit de anumite prezenţe originale de arhitectură şi mediu de viaţă. Ca să nu mai zic de limba vorbită aici, care imi sună ca nişte şerpălăi ce ies din gura portughezilor, imi intră în ureche tulburându-mi înţelegerea şi pe urmă dispar ca sens din orice colţisor al  subconştientului meu. Sunt ca nişte vocale şi consoane sacadate de un algoritm inuman ce redă o limbă ca mierea si lămâia. O limbă ce vrei sa o poti vorbi, iar când o auzi, îţi lasă gura apă.

Gândul că o să văd lucruri ce nu le-am mai văzut şi în alte locuri ale lumii, mă face să mă fâstâcesc. Mă face să mă gândesc la nişte lucruri ciudate, foarte personale, gânduri ce îmi transmit fiori pe şira spinării.  Dacă mergând alene pe străzile pavate ale Lisabonei mă voi întâlni cu fantoma lui Vasco? Care este ritmul de cultura al acestor oameni? Ce gândesc ei despre nişte lucruri obişnuite ca fotbalul , gătitul , hainele, teatrul? Mă frământ în fel şi chip. Este un contact cu o naţiune cu oameni plini de ei. Şi când spun că sunt plini de ei, nu mă refer la infatuare, ci la plenitudinea de sentimente care îi însoţeşte… muzica lor tradiţională, contacul cu sarea oceanului care îi usuca corporal şi în acelaşi timp le alimentează setea şi dorinţa. Sunt cei din Lisabona însetaţi sau sătui de apa mării? Ahhh! Mă contrazic în idei, mă f’âstâcesc.

Păşesc timid prin orice colţ al aventurii mele aici. De fapt, picioarele îmi sunt timide, pentru că în mine se naşte intriga cunoaşterii acestui minunat oraş. Vreau să devorez cât mai multa informaţie. Vreau să fiu un explorator ca şi Vasco da Gama. Însă sarcina mea e mai uşoară. Nu trebuie să străbat un drum întortocheat pănă la prima Indie, ci avionul m-a adus mult mai aproape de destinaţia dorită.

E soare, agitaţie şi pe râul Tagus bărcile taie luciul apei. Sclipirea soarelui şi căldura emanată de acesta, e diferita faţă de România. Parcă e mai , mai primitoare şi nu aşa de sufocantă ca în timpul verii la noi. Nu miroase a beton încins sau a bitum topit peste picioarele noastre.

Mă îndrept cu paşi repezi către mijlocul oraşului, Baixa. Ce căsuţe îngrijite! Sunt sigur că acolo trăiesc bătrânei romantici de pe vremea Epocii Descoperirilor. Par nişte case bătrâneşti cu pridvoarele îmbuibate de flori. Cine zicea că Parisul e oraşul îndrăgostiţilor? Pentru ca vă spun, în Lisabona pot să mă îndragostesc de 10 ori.

Mă aşez la prima cafenea de pe strada principală. O cafenea mai veche decât conceptul de cafea. Haha! Asta nu se poate. Dar totuşi e veche. Şi scaunele din metal sunt parcă brodate. Totul e atât de elegant încât îimi promit că dacă nu-mi voi găsi un hotel ieftin, o să adorm în cafenea. Ehh… dacă m-ar lăsa ăştia de aici. Îmi sorb cafeaua şi fac următorul pas pentru ziua de azi.

Totuşi se face cam târziu, asa că trebuie să ma grăbesc către centrul comercial, Chiado.

Ajuns acolo văd o îmbinare tandră între două lumi. Cea veche  şi cea modernă. Nu prea mă pricep eu la cumpărături, de fapt scopul meu aici nu sunt cumpărăturile, ci să cunosc cât mai mult din cultura de la Lisabona.

Câteva suveniruri, câteva priviri aruncate unor magazine ce se regăsesc şi pe la noi, prin Bucureşti. Nimic special în privinţa asta.

Se cam face seară şi trebuie să găsesc repede un hotel care să mă găzduiască. Vreau să fiu odihnit a doua zi şi să o iau de la capăt cu explorarea.

De asta am ales Lisabona ca destinaţie. E un oraş care merită văzut, deşi nu e tocmai în topul destinaţiilor preferate ale oamenilor. însă merită dacă vrei să păşeşti în lumea marilor exploratori.

Sper că v-a plăcut relatarea mea imaginară a unei călătorii în Lisabona. Am folosit diacritice pentru a face textul mai fluent.

[pentru concursul de pe Blog de Turism]

P.S. M-a intrebat cineva daca am vazut Lisabona. Ei bine, NU! Aici mi-am imaginat cum ar fi sa vad Lisabona.